SECŢIUNEA III: PRINCIPALELE SITURI “IPOTEŞTI-CÂNDEŞTI”

CAPITOLUL 6: MUNTENIA DE SUD-VEST

[p. 108]

6.3. Alte aşezări din Teleorman

Aşezarea de la Olteni (în nordul judeţului, în lunca Teleormănelului, afluent stânga a Teleormanului [vezi harta 2]) nu aduce noutăţi, nici din punct de vedere a locuinţelor, nici a inventarului ceramic. Cercetat în regim de salvare (dar gata distrus de avântul socialist), situl nu a mai dat decât două rămăşite de bordei şi câteva fragmente ceramice (inclusiv un perete de amforă databilă larg în secolul VI[54]), confirmând cvasi-paritatea celor două tehnici, de la Dulceanca. Mai importantă este descoperirea întâmplătoare a unui tipar de piatră pentru turnarea bijuteriilor, una dintre feţe fiind destinată realizării cruciuliţelor de bronz cu capete lăţite, piesă atribuită secolului al VI-lea[55]. Mai este poate de reţinut că aşezarea fusese una de luncă, respectiv un tip mai rar, dar cu analogii chiar în zonă.

Sfinţeşti se află la circa 8 km. N de Dulceanca. Şi aici lucrările de terasare au distrus complet o aşezare, şi încă una foarte timpurie, din câte putem judeca din rămăşiţele unicei locuinţe cercetate[56]. Se constată nu numai o netă predominare a ceramicii lucrate la roată, ci şi calitatea deosebită a fabricaţiei[57]. Se remarcă un fragment de amforă cu striuri adânci[58], o cană cu toartă de foarte bună factură[59] (adică o raritate la nordul Dunării, la epoca aceasta), un decor simplu, cu predominanţă liniară[60]. Profilele sunt şi ele destul de neobişnuite, respectiv cu buze destul de puţin răsfrânte[61] sau chiar terminate spre interior[62], în maniera secolului IV (profilul buzelor este şi el destul de sofisticat, dar nu are masivitatea secolelor anterioare). Bazele vaselor au profilaturi complicate[63], amintind de castroanele şi cănile cu fund inelar ale epocilor rezolute, şi urme de desprindere cu sfoara (tratament ce însoţeşte modelarea la turaţii mari). Cele câteva fragmente de ceramică lucrată cu mâna oferă şi ele un aspect plăcut, cu modulări accentuate ale marginii; între aceste puţine fragmente se găsesc şi lucruri interesante, respectiv o ansă de cană[64] şi o tipsie cu tăieturi fine, oblice, pe buză. Apariţia acestui fragment ceramic, într-un lot atât de mic, poate fi o întâmplare, dar este o întâmplare

[p. 109]

care subliniază apariţia foarte timpurie a tipsiilor, în contexte care nu au nimic de aface cu ceramica slavă[65].

Un alt fapt demn de reţinut este opinia autoarei că, în ciuda distrugerii severe a complexului, deci a imposibilităţii unor constatări stratigrafice propriu-zise, adâncimea mică la care a fost găsită podeaua (circa 0,4 m. de la solul actual) recomandă o locuinţă puţin adâncită[66]. Faptul se potriveşte cu situaţia de la Dulceanca IV (prima aşezare în serie, după opinia mea), unde 6 din 9 “bordeie” nu se adânceau mai mult de 0,2-0,3 m., şi cu o altă descoperire, probabil tot foarte timpurie, de la Copăceanca.

Cercetări proprii din 1997 şi 1998 pe raza satului Copăceanca[67] (comuna Călineşti, judeţ Teleorman), la numai circa 10 km. E de Dulceanca (pe pârâul Câinelui), au adus confirmări şi precizări interesante vis-à-vis de geneza culturii şi perioada sa timpurie[68].

În punctul “Vârcan” (în dreapta pârâului, pe terasă, la NV de sat) au fost evidenţiate în arătură fragmente ceramice atribuite iniţial secolului al IV-lea. Sondajul a identificat două concentrări de material ceramic, fără nivel arheologic şi fără a putea fi sesizate nici un fel de urme ale unor amenajări (chirpic – oricât de fin – sau gropi, nici măcar de par; evident, am făcut toate verificările laterale necesare, chestiunea fiind prea interesantă pentru a rămâne neclară). Ceramica era prea fărâmiţată de arături pentru a evidenţia forme, dar putem constata factura foarte diversă a fabricaţiei: două fragmente caolin (raritate în Câmpia Română, de provenienţă din Dobrogea, evident - importuri), ceramică fină cenuşie (cu o subspecie negricioasă), ceramică cenuşie zgrunţuroasă (“ciment”), ceramică semi-fină roşie (şi aceasta, probabil, import din lumea romană), ceramică semi-grosieră, “de bucătărie”, reprezentată şi de ceramică lucrată la roată şi de ceramică lucrată cu mâna (fragmente de la mai multe exemplare); această ultimă specie a fost arsă cu gura în jos (este roşiatică la exterior şi cenuşie în interior), iar unele fragmente au un cert fason “Ipoteşti” (cu incizii “involuntare” şi caneluri slabe). Este prima descoperire de acest fel – cel puţin prima făcută publică[69], greu de încadrat cronologic, dar pe care personal aş pune-o în legătură cu perioada tulbure de la mijlocul secolului al V-lea, marcată de campanii militare la Dunăre şi de “dispariţia” aşezărilor.

În punctul “Cotu lui Pantilie”, la circa 300 m SE de punctul anterior, în stânga Pârâului Câinelui, în lunca inundabilă, în dreapta şoselei ce pătrunde în sat dinspre nord, în apropierea unui cot al apei (de unde numele), au fost descoperite urmele unei aşezări compuse din locuinţe de suprafaţă (sau foarte aproape de această definiţie). Prima dintre ele era adâncită, sub stratul arat, circa 0,15 m., având dimensiuni de 4 x 3 m, cu un cuptor făcut din vălătuci; a doua locuinţă era însă amenajată şi mai sus, fiind complet distrusă de lucrările agricole, recuperându-se numai fragmente ale instalaţiei de foc şi puţină ceramică fragmentară. La limita terenului cercetat (în altă proprietate...) s-a descoperit parţial o groapă relativ mare, fără funcţie de colectare a deşeurilor menajere, posibil groapă de acces la un cuptor de pâine, complet umplută cu aluviunile aduse de o inundaţie (nu e de mirare că nu am mai găsit mare lucru în aşezare). Un alt complex interesant, pentru care nu prea cunosc analogii, este o reţea de pari, destul de neregulată (probabil datorită refacerilor), care probabil susţinea un cuibar sau un mic hambar suspendat (lunca este atât de joasă încât păstrarea grânelor într-o groapă este exclusă!). În fine, cercetarea perieghetică a produs şi dovada practicării metalurgiei, sub forma unei lupe de fier de jumătate de kilogram. Materialul ceramic recoltat din acest punct, destul de puţin numeros, respectiv vreo 40 de fragmente ceramice, este alcătuit aproape în integralitate de ceramica lucrată la roată, arsă la roşu-cărămiziu, cu o pastă cu nisip destul de fin dar prea abundent (de unde o friabilitate mare). Inventarul mărunt (un amnar, o cataramă simplă, un fragment de

[p. 110]

la o fibulă romană, probabil) nu permite o încadrare prea strânsă (deşi o limitează, de principiu, la cel târziu prima jumătate a sec. VI), dar există şi o mărgea cilindrică neagră, cu decor alb spiralat, specifică secolului al V-lea[70]. Există o posibilitate reală ca aşezarea din punctul Cotu lui Pantilie să fie datată la finalul secolului al V-lea, dar mai mult decât enunţul acestei posibilităţi nu se poate face, acum.

În cadrul proiectului Southern Romania Archaeological Project[71] s-au efectuat investigaţii complexe de-a lungul râului Teleorman (1988-2000). Unul dintre sondaje a relevat o nouă aşezare Ipoteşti-Cândeşti. Descoperirea se localizează pe raza comunei Orbeasca, în dreptul satului Lăceni, în lunca Teleormanului, pe o ridicătură cu aspect aparent de tell. Punctul află la numai 11 km. SSE de Olteni şi cam la aceeaşi distanţă ESE de Copăceanca şi se pare că este, de asemeni, o aşezare timpurie, cu locuinţe de suprafaţă şi cu predominarea netă a ceramicii lucrate la roată.

Atât lucrări perieghetice mai vechi[72], cât şi cercetări mai noi, confirmă o densitate neobişnuită de locuire, în mazinul mijlociu-inferior al râului Vedea (şi al afluenţilor), pentru secolul al VI-lea, şi foarte probabil şi al V-lea. Se profilează ideea că bazinul Vedea, alături de areale din Oltenia, pentru care astăzi există certitudinea că au aşezări timpurii, reprezintă – împreună sau separat, nuanţă care astăzi ne scapă – nucleul cultural “Ipoteşti-Cândeşti”. Dacă pentru Oltenia cunoaştem acum şi cealaltă ipostază, a aşezărilor din amurgul aceluiaşi orizont, în bazinul Vedea lipseşte o asemenea evidenţă directă. Personal cred că asemenea aşezări ar trebui să existe, iar argumentul indirect în favoarea ipotezei îl reprezintă descoperirile întâmplătoare de fibule digitate, ale căror datări încep cu jumătatea secolului al VI-lea[73], respectiv piesele de la Adămeşti, Alexandria[74] şi Vârtoape[75].

ÎNAPOI LA CUPRINS VOLUM I

ÎNAPOI LA INDEX

MAI DEPARTE – Muntenia centrală (Ciurel)

---

[54] FERCHE 1974, p. 109-110, fig. 121 (/9 fragmentul de amforă).

[55] PREDA 1967.

[56] FERCHE 1974, p. 110-113, fig. 124-127.

[57] FERCHE 1974, fig. 125 are fotografii neobişnuit de reuşite, arătând o pastă bine cernută şi o modelare rapidă şi precisă, cu decor simplu, trasat adânc, prin incizie sau canelare.

[58] FERCHE 1974, fig. 124/5, publicată invers.

[59] FERCHE 1974, fig. 124/2, cu urme foarte evidente ale roţii şi incizii bine trasate.

[60] FERCHE 1974, fig. 124/1, 2, 3, 9, care, tocmai comentam deasupra, pentru siturile de la Dulceanca, par să caracterizeze perioada de început). Un exemplar (fig. 124/6) este decorat cu linie în val, însă într-o manieră mai degrabă caracteristică siturilor sud-dunărene (BÖTTGER 1982, pl. 48/506, 50/96, 519, 51/601 etc; OPRIŞ 2000, pl. XXV/212; sunt, fără excepţii, vase de mari dimensiuni, ca şi exemplarul de la Sfinţeşti) decât celor nord-dunărene, respectiv cu o unealtă cu un singur vârf, lat şi rotunjit. Trasarea destul de neregulată recomandă totuşi producerea locală a obiectului.

[61] FERCHE 1974, fig, 124/3, 4, 7,-9.

[62] FERCHE 1974, fig. 124/1.

[63] FERCHE 1974, fig. 126/1, 2; 126/6 pare mai degrabă capac (o specie uitată apoi!) decât fund de vas.

[64] Probabil modelată manual – opinia autoarei (FERCHE 1974, p. 113; v. şi textul ilustraţiei, respectiv fig. 127).

[65] O târzie dar bine-venită confirmare a venit de la Gropşani (v. capitolul 9), unde nu mai este vorba despre vreun lot mic, salvat prin miracol, şi nici de o tipsie, ci de numeroase piese de acest tip.

[66] FERCHE 1974, p. 110.

[67] Satul figurează pe hărţi cu numele Izvoarele, revenind la un nume mai vechi în 1997. Un alt nume vechi (şi mai vechi) al comunităţii este Bivoliţa.

[68] Aceste cercetări nu sunt deocamdată publicate, fiind vorba despre săpături de mică amploare, cu rezultate care ar trebui confirmate şi verificate. Ele au fost întrerupte în 1999 din lipsă de fonduri şi în 2000 datorită priorităţii pe care am acordat-o finalizării acestei teze. Elementele deja cunoscute sunt însă prea interesante pentru a fi trecute cu vederea, fie şi în acest stadiu incipient.

[69] Personal mă tem că nu toată lumea înţelege importanţa unor astfel de descoperiri “lipsite de glorie”, respectiv fără “complexe” (deşi concentrarea de material este un complex în sine), şi că eventuale situaţii similare au fost trecute sub tăcere.

[70] Piesa se apropie cel mai mult de tipul III 3 b a lui Aurelian Petre (PETRE A. 1987, planşa 150; v. planşa 92b, pentru mărgelele mormântului D.7, încadrat în secolul V, v. p. 138; la fel, mormântul D. 46, la planşa 89, cu aceeaşi încadrare). Este posibil însă ca aceste obiecte să fi avut circulaţie mai îndelungată, un tip asemănător fiind publicat de U. FIEDLER (1992, p.79, fig. 10/7) ca aparţinând necropolei de la Sărata-Monteoru, iar încă o piesă asemănătoare apare în necropola de la Blandiana (CIUGUDEAN & 1993, fig. 3/3), piesă care nu poate coborâ sub mijlocul sec. IX. Aceasta à-propos de datări pe piese mărunte... Piesa este însă puţin uzuală în sec. VI, cel puţin în Câmpia Română.

[71] Proiect realizat în colaborare de Universitatea din Cardiff (D.W. Bailey) şi Muzeul Naţional de Istorie a României (Radian Andreescu). Informaţii Sorin Oanţă, căruia îi mulţumesc pentru amabilitate şi promtitudine.

[72] SPIRU 1970, 1996.

[73] TEODOR D. 1992, FIEDLER 1992, p. 102-104, crede că poate coborâ aceste datări până la anul 500 (dar datările domniei sale în Câmpia Română sunt în general timpurii, pentru secolul VI, din motive care îmi scapă).

[74] SPIRU 1970 b, fig. 1 şi 2.

[75] FERCHE & 1969.